Locuri de tratament puține, centre în paragină și un sistem care nu funcționează. Cel puțin un milion de români au consumat droguri măcar o dată în viaţă, arată datele experților în adicții, iar fenomenul nu mai e localizat doar în marile orașe. În 2026, România are în continuare un sistem de sprijin ineficient pentru dependenți: centrele de recuperare sunt extrem de puține, multe au fost construite la standarde nepotrivite sau au rămas nefuncționale, iar tratamentul real, cel care duce la schimbare și reintegrare, lipsește aproape în totalitate. Pacienții cu dependențe grave ajung de multe ori prima dată la spital în urma unor crize medicale sau comportamentale, dar timpul petrecut acolo este limitat și nu oferă un real suport terapeutic. După externare, fără programe specifice și sprijin după spitalizare, recidiva apare aproape inevitabil. Astfel, dependenții sunt prinși într‑un cerc repetitiv, externare, recădere, spitalizare, un adevărat „carusel al morții”, din care ieșirea fără susținere concretă e extrem de dificilă. În multe orașe printre care și Timișoara unitățile spitalicești care ar trebui să trateze dependența funcționează în clădiri vechi, cu infrastructură depășită, fără spații adecvate de terapie și fără programe specializate. Psihologii și specialiștii în adicții sunt prea puțini, iar abordarea rămâne punctuală și superficială, mai mult pentru control medical decât pentru recuperare reală. În sptalele de psihiatrie din regiune, pacienții dependenți petrec zile sau săptămâni, trecând de la un tratament medical la condiții care nu le oferă motive să creadă că pot renunța la consum. Psihoterapia este minimală sau formală, iar majoritatea pacienților sunt externați fără un plan de continuare a terapiei. În centrele private de recuperare, care sunt extrem de puține, terapia este mult mai complexă și orientată spre schimbare reală: consiliere, sprijin psihologic, programe de reintegrare socială. Dar capacitatea acestora nu depășește, în total, câteva zeci de paturi pentru întreaga țară. Într‑o regiune în care consumul este prezent în comunitate, această ofertă este insuficientă și departe de nevoile reale ale pacienților. Dependența nu afectează doar persoanele în sine, ci și familiile lor. Medicii specialiști atrag atenția și spun că părinții sunt adesea puși în poziția de a fi ultimii sprijinitori, în timp ce statul nu oferă ghidaj sau resurse reale pentru prevenție sau recuperare. Instituțiile statului responsabilizate cu prevenția și tratarea dependenței lucrează cu resurse limitate. În multe orașe, birourile Agenției Naționale Antidrog sunt subdimensionate, cu unul sau doi angajați, fără un program coerent de intervenție în comunitate. Lipsește coordonarea între spitale, autorități locale și organizațiile civile, ceea ce face ca orice efort de vindecare să rămână fragmentat. În lipsa unor programe de prevenție eficiente, inclusiv în școli sau centre pentru tineri, consumul de droguri rămâne o problemă pe care mulți o consideră inevitabilă, în timp ce inițiativele locale de sprijin sunt rare și punctuale. Conform raportului național situația drogurilor, 10,7% dintre românii cu vârsta între 15 și 64 de ani au consumat cel puțin un tip de drog ilicit de‑a lungul vieții . Dintre aceștia, 6% au consumat și în ultimul an. Cele mai mari rate de consum sunt în rândul tinerilor între 15 și 34 de ani, iar consumul de noi substanțe psihoactive este în creștere. Statul român are responsabilitatea de a construi un sistem care să ofere tratament, recuperare și reintegrare, nu doar gestionarea crizelor. Până atunci, tinerii dependenți, familiile lor și societatea, rămân martorii unei realități dure, lipsa unui sprijin real îi prinde într‑un carusel din care prea puțini reușesc să iasă.